UN METRU PE ORÃ

„Lucrurile țin minte. Oamenii uită pe rând.” Cea care vorbește nu este o ființă umană, ci o valiză de carton cumpărată la un târg cu 42 de lei. Nu se poate încuia; încuietoarea ei s-a rupt în dimineața rece de 2 octombrie 1966 în gara din Vatra Dornei, când o tânără de șaisprezece ani, Floarea Țugui, s-a urcat în trenul spre București, legată cu cureaua tatălui ei. Floarea fuge de vină și de sărăcia extremă dintr-un sat de munte, Poiana Ciungi. În cruda iarnă a anului 1961, fratele ei mic, Ilie, murise de difterie pentru că felcerul nu avea ser, iar satul era izolat de zăpezi. În acea noapte, Floarea a jurat să devină doctoriță. Pentru a reuși, ea ajunge în capitală să lucreze măturând străzile cu „un metru pe oră” la Salubritate, pentru a putea urma liceul seral. În fundul acelei valize sincere călătorește o listă cu cinci dorințe scrise cu creion chimic: să devină doftoroaie, să nu mai moară copii de gât, să vadă marea, să mănânce o portocală întreagă singură și să nu-i fie rușine. În decembrie 2009, dintr-un dispensar din Movila Lupului, valiza se deschide pentru a ne arăta ce dorințe s-au îndeplinit și cum se vindecă rănile trecutului.