UN METRU PE ORÃ

Lucrurile țin minte. Oamenii uită pe rând.” În dimineața rece de 2 octombrie 1966, pe peronul gării din Vatra Dornei, o fată de șaisprezece ani își leagă valiza de carton cu o curea veche, după ce cheia i se rupe în broască. Acea valiză, destinată să rămână descuiată timp de mai bine de patru decenii, devine martorul tăcut și sincer al unei vieți remarcabile. Proprietara ei este Floarea Țugui, o fată născută în munții Bucovinei, în satul izolat Poiana Ciungi. Marcată în copilărie de pierderea tragică a fratelui ei din cauza difteriei, o boală asfixiantă ce putea fi evitată, Floarea își găsește vocația și își promite să devină „doftoroaie”. Înarmată cu o listă de cinci dorințe — de la dorința de a nu mai vedea copii murind, până la aceea de a mânca o portocală întreagă singură —, ea înfruntă rigorile regimului, sărăcia și distanțele. Prin vocea unică a obiectelor din valiză (săculețul de lână, fularul, stetoscopul), romanul țese o cronică profundă despre rezistența spiritului uman, sacrificiu și vindecare.